| 28-10-2011 | interviu | Vera Marin
20 de ani de confruntare între interesul public şi cel privat
În luna noiembrie a anului trecut, în urma unei licitaţii, echipa formată
din ATU – Asociaţia pentru Tranziţia Urbană şi Quattro Design SRL
au început derularea unui studiu intitulat: Audit al dezvoltării urbane
în Bucureşti 1990-2010 - Definirea unor directii de dezvoltare din
perspectiva medierii interesului public cu cel privat.
Potrivit caietului de sarcini, scopul Auditului este acela de a “identifica
factorii perturbatori şi sursa acestora care afectează dezvoltarea
urbană coerentă, echilibrată a teritoriului municipiului Bucureşti şi de a
defini o serie de principii în ceea ce priveşte modul de negociere între
interesul public şi cel privat”. Obiectul acestei analize a fost deci relaţia dintre interesul public şi cel
privat în procesele de avizare, aprobare şi respectiv autorizare pentru
documentaţii de urbanism.
Studiul are trei mari capitole. Primul analizează contextul legislativ şi instituţional pentru planificarea urbană în Bucureşti după 1990, şi urmăreşte cu precădere modul în care s-au reflectat în procedurile locale schimbările legislative, extrem de numeroase în cei douăzeci de ani. În cadrul acestui capitol, au fost realizate sinteze cât mai clare pentru a evidenţia tocmai acele inconsecvenţe sau goluri legislative ce au cauzat răspunsuri neadecvate ale autorităţii publice locale la iniţiative private, generând o lipsă de coerenţă a deciziei publice în orientarea energiei investiţionale din domeniul imobiliar.
Modificările importante în regimul de proprietate, procesele de descentralizare care au adus multe responsabilităţi către autorităţile publice locale fără a exista însă şi resursele necesare în perioada de penurie economică din anii 90, puterea limitată a regulamentelor locale de urbanism, schimbări frecvente ale modului în care sunt distribuite competenţele între Primăria Generală şi Primăriile de sector – iată numai câteva exemple de fenomene ce au fost identificate, analizate şi prezentate în primul capitol.
Tot aici sunt prezentate succint marile probleme ale oraşului care sunt consecinţe ale unei relaţionări defectuoase între mediul privat şi mediul public: expansiunea urbană necontrolată, modificarea destinatiei terenurilor faţă de vocaţia lor funcţională determinată în Planul Urbanistic General – în special acele terenuri cu localizare strategică pentru inserarea unor echipamente de utilitate publică, reducerea suprafeţelor verzi prin retrocedare, concesiune sau vânzare, lipsa unei coordonări între necesităţile de dezvoltare şi capacitatea infrastructurii edilitare şi de transport, urâţirea şi diminuarea spaţiilor publice, demolarea construcţiilor de patrimoniu sau desconsiderarea regulilor de construcţie în zonele protejate, toate acestea având efecte în reducerea calităţii vieţii în Bucureşti. Dezvoltatorii imobiliari nu sunt singurii actori ai domeniului privat în cadrul acestui studiu. Chiar dacă nu au nici putere economică şi nici putere de decizie, reprezentanţii organizaţiilor civice şi presa au totuşi, din ce în ce mai mult chiar, puncte de vedere pertinente în a stabili un echilibru între interesul public şi cel privat.
Capitolul al doilea face o analiză calitativă, ilustrată prin exemple de documentaţii sau proiecte, a unor tipuri de disfuncţii cu reflectare nu numai în plan fizic, ci şi în proceduri, urmărind, de exemplu, gradul de asumare a unor reglementări de urbanism chiar de către autoritatea publică locală care le-a aprobat. Atât pentru urbanism, cât şi pentru construcţii, exemplele au fost împărţite în două categorii diferite: cele iniţiate de autoritatea publică locală (pentru care grila de criterii urmărea grad de impact şi de aplicabilitate pentru documentaţiile de urbanism, coerenţa cu strategii şi documentaţii, etc) şi respectiv cele iniţiate de reprezentanţi ai mediul privat (criterii prin care ar fi trebuit evaluat impactul asupra mediului, asupra traficului, asupra compatibilităţii funcţionale şi respectiv a diversificării ofertei oraşului în echipamente de utilitate publică, dar şi a efectelor pe care diverse moduri de solicitare a parcelelor le impun asupra spaţiului public şi a vecinătăţilor.
Ultimul capitol este cel al recomandărilor. Pe baza fenomenelor analizate în capitolele precedente, dar şi a unor studii de caz din oraşe ale fostului bloc comunist sau din Vestul Europei, echipa de proiect a făcut nu numai propuneri care să conducă la garantarea drepturilor individuale şi colective prin activităţi de amenajarea teritoriului şi urbanism, dar şi sugestii de îmbunătăţire a fluxurilor procedurale pentru a urmări cu mai multă consecvenţă obiective de dezvoltare stabilite prin strategii, politici publice şi programe locale. De asemenea, pentru o mai bună corelare între interesele individuale şi cele colective, este necesară responsabilizarea factorilor de decizie atât la nivelul funcţionarilor publici (în număr redus acum), cât şi la nivelul aleşilor locali.
O altă serie de recomandări a mers către o mai bună relaţionare între Primăria Municipiului Bucureşti şi primăriile de sector atât în ceea ce priveşte planificarea şi proiectarea urbană, cât şi în procesele de avizare. O ultimă secţiune, cerută prin caietul de sarcini, se referă la prevederi care ar putea face obiectul Legii Bucureştiului. Autorii studiului au căzut de acord asupra necesităţii introducerii unui nou sector administrativ pentru perimetrul central, având în vedere complexitatea gestiunii domeniului construcţiilor într-un teritoriu ce cuprinde foarte multe zone protejate şi o problematică diferită faţă de cea a marilor ansambluri sau a ţesutului urban periferic.
Articol publicat în ediţia tiparită a Observatorului Urban Bucureşti, nr. 9/ iulie-septembrie 2011.
Scrie un comentariu
