| 27-02-2014 | interviu | Florin Bălteanu   

Hanna Derer: “Ceva ce nu este autentic nu poate fi o valoare și, în consecință, nu are cum să prezinte interes”

 

prof. dr. habil. arh. Hanna Derer, specialist atestat în prezervarea patrimoniului cultural

 

   

Interviu cu prof. dr. habil. arh. Hanna Derer, specialist atestat în prezervarea patrimoniului cultural.

 

 

Florin Bălteanu: Cum definim „a fi autentic" și ce poate fi autentic la un obiect de patrimoniu?
Hanna Derer: În domeniul numit „prezervarea patrimoniului cultural", cel puțin în ceea ce privește patrimoniul construit, autenticitatea înseamnă ceva ce este conform cu adevărul, ceva a cărui realitate nu poate fi pusă la îndoială, adică exact ceea ce indică definiția din Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Recunosc că prefer sensul termenului din limba engleză, adică "of undisputed origin and not a copy". În plus, un sinonim în aceeași limbă engleză este cuvîntul genuine care este mult mai elocvent și înseamnă „ceva ce este cu adevărat ceea ce afirmă că este". Problemele apar, desigur, în momentul în care, inevitabil, se ajunge la „adevăr " / „adevărat" deoarece majoritatea adevărurilor sînt relative și nu absolute. >>>> începutul articolului

FB: Prezervarea patrimoniului construit este o știință, cum lucrează ea cu aceast concept relativ?
HD: Un obiect de patrimoniu cultural poate fi și trebuie judecat prin prisma autenticității aplicată oricăreia dintre fațele sale. Dacă ne referim la un obiect de arhitectură atunci ne gîndim la concept și design, la materiale de construcție și deci la substanța obiectului în cauză, la tehnicile de construcție (prin care materialele respective au căpătat, în baza conceptului, forma respectivă) și, firește, la amplasament, pentru că, în general, o clădire nu este proiectată pentru orice loc ci pentru unul anume. Ne putem deci exprima cu privire autenticitatea tuturor acestor „elemente" și este evident că, în principiu, referirile vor fi exacte și precise. În fond, conceptul este, în multe situații, "of undisputed origin", se poate stabili univoc dacă materialele și tehnicile sînt cele din epocă și la fel de ferm ne putem pronunța cu privire la amplasament. În prezervarea patrimoniului cultural însă, există, inevitabil, și latura relativă a autenticității. A existat întotdeauna, la început în subtext, pentru ca, mai recent, să fie abordată în mod explicit. Cum pot și trebuie să judec tot ceea ce „compune" obiectul de arhitectură prin prisma autenticității, aplic acest filtru și laturii intangibile a arhitecturii. Din aceasta fac parte, de exemplu: funcțiunea, felul în care este utilizat edificiul în cauză, relațiile dintre diversele sale componente materiale, tradițiile legate de el, memoria (individuală și colectivă) cuprinsă de acesta - caz în care, evident, adevărurile încep să devină relative și autenticitatea o dată cu ele. Pe scurt, în prezervarea patrimoniului cultural (dar nu numai) ne confruntăm cu două fațete, cea precisă, exactă, în cazul căreia avem pretenția (justificată a) adevărurilor absolute, și cea imaterială ale cărei constituente pot fi evaluate mai greu ca autentice sau nu. >>>> începutul articolului

FB: De ce este importantă păstrarea autenticității? Cum folosim concepul în gîndirea intervenției pe obiectul de patrimoniu?
HD: Importanța derivă din definiție. De ce e important să fiu ceea ce pretind că sînt? Dacă nu sîntem siguri de identitatea noastră și a ceea ce ne înconjoară, probabil că nu ne-am descurca în lume. Ceea ce protejăm, păstrînd un obiect de patrimoniu cultural, nu este autenticitatea, ci sînt, în fapt, valorile culturale. Dar trebuie ca aceste valori culturale să fie autentice. Ceva ce nu este autentic nu poate fi o valoare și, în consecință, nu are cum să prezinte interes. >>>> începutul articolului

FB: Cînd este mai importantă autenticitatea unei etape vechi din viata unui obiect, cînd autenticitatea ultimei etape, martora unei evoluții și cînd obiectul restaurat poate arăta ca o îmbinare de fragmente din diverse etape, care niciodata nu au fost percepute împreună?
HD: Dat fiind faptul că nu prezervăm autenticitatea și/sau grade de autenticitate (care grade, în fapt, nu există; ceva este autentic sau nu; ceva nu poate fi mai mult sau mai puțin autentic) ci că prezervăm valori culturale, ceea ce se compară sînt tocmai aceste valori care provin (îndeobște) din etape diferite. Iar situațiile diferă enorm; uneori valorile rezultate din etapa în care obiectul este conceput și executat sînt mai importante decît devenirea ulterioară, alteori, inițial, nu s-a născut o clădire cu potențial de valoare culturală (ci ceva banal), care a suferit însă, în existența sa, o intervenție care i-a conferit calitățile să devină o valoare culturală. >>>> începutul articolului

FB: Vă rog să explicați propoziția „patrimoniul este o resursă neregenerabilă".
HD: Dat fiind faptul că patrimoniul cultural (construit) este, prin definiție, autentic, odată distrus, acesta nu poate fi „recuperat" în nici un fel. În cultura europeană, dar nu numai, originalul a prevalat întodeauna din punct de vedere axiologic, iar copia a fost și este, nu atît desconsiderată, dar sigur mai puțin rîvnită. >>>> începutul articolului

FB: Ați amintit de înțelegerea europeană a conceptului, care este relația dintre autenticitate și contextul cultural?
HD: În documentele internaționale semnificative referitoare la autenticitate, Documentul de la Nara, Declarația de la San Antonio, se subliniază cu mare insistență faptul că fiecare cultură are dreptul să înțeleagă autenticitatea în felul ei. Revin la caracterul relativ al adevărurilor aferente diverselor ipostaze ale obiectului de arhitectură. Puține adevăruri sînt absolute la nivel global, marea majoritate este formată din adevăruri relative. Trebuie deci acordată posibilitatea ca fiecare cultură să decidă pentru ea însăși în legătură cu ele. Doresc însă să subliniez faptul că nu este vorba de diferențe flagrante între modurile în care este înțeleasă autenticitatea de către culturi diferite, ci este vorba despre diferențe de nuanță. >>>> începutul articolului

FB: Pe de altă parte avem patrimoniul mondial...
HD: Tocmai. Ca să avem un patrimoniu mondial trebuie să acceptăm faptul că fiecare cultură are dreptul să înțeleagă autenticitatea în felul ei. Patrimoniul este (considerat) mondial pentru că prezintă acele valori excepționale pe care le recunoaștem ca atare cu toții, cu condiția să acceptăm că, poate, pentru unii, "autentic" înseamnă puțin (dar numai puțin) altceva decît înseamnă pentru mine. Poate că piramidele sînt autentice din toate punctele de vedere ale existenței lor materiale (concept, materiale, tehnici, amplasament), dar la fel de autentică este o reședință nobiliară care a fost extinsă, modernizată, actualizată, timp de secole. >>>> începutul articolului

FB: Care este semnificația, în relație cu conceptul de „autenticitate", a afirmației din Carta de la Veneția: restaurarea „trebuie să se oprească acolo unde începe ipoteza"?
HD: În clipa în care, prin intervenția asupra unei valori culturale (care prin definiție este autentică), ne depărtăm de la calitatea de a fi autentic, atunci, în cel mai bun caz, subminăm valoarea culturală respectivă. Intervențiile se bazează pe o serie de informații care, alături de altele, au contribuit la evaluarea autenticității. În cazurile în care informațiile necesare pentru fundamentarea unei intervenții sînt insuficiente și deci se trece din domeniul certitudinilor în cel al ipotezelor, inevitabil ne îndepărtăm de autenticitate, adică de valoare. Pentru a înțelege corect afirmația, trebuie privit mai atent și conceptul de „restaurare". Prezervarea este atitudinea, restaurarea este un tip de intervenție, diferit de conservare, diferit de consolidare, de anastiloză etc. Dintre diversele tipuri de intervenție specifice prezervării patrimoniului cultural construit, restaurarea este cea mai invazivă. Uneori este necesară și întotdeauna trebuie temperată pentru a nu deveni distructivă. Între invaziv și distructiv este o diferență, de nuanță, dar vitală. Tocmai de aceea restaurarea poate fi periculoasă și trebuie oprită la timp. Sînt destule situații în care sîntem obligați să apelăm la această intervenție invazivă pentru a salva de la dispariție totală valoarea culturală respectivă. Vă dau un exemplu. O casă trebuie să aibă un acoperiș. Fără acoperiș ea este expusă intemperiilor și nu poate fi utilizată în condiții normale. Să presupunem că am pierdut șarpanta în condițiile în care aceasta constituia o valoare culturală deosebită. Avem descrieri ale unor martori oculari, dar ele, se referă la impresia pe care șarpanta prețioasă o trezea celor care o vedeau; există fotografii dar acestea nu documentează fiecare detaliu al structurii complexe ce s-a pierdut. (Nemaivorbind de faptul că nu mai avem acel lemn, prelucrat de acele mîini, conduse de acele minți care au creat șarpanta ce devenise atît de prețioasă. Originalul s-a pierdut, iar o copie nu este, după cum menționam anterior, de dorit.) Ce este deci de făcut? Acest articol din Carta de la Veneția îmi interzice să refac șarpanta, pentru că sînt în zona ipotezelor. Și atunci? Lăsăm edificiul fără acoperiș? Trebuie intervenit pentru că, în caz contrar, se pierd și restul valorilor culturale ale obiectului de arhitectură respectiv. Din fericire, există, pe lîngă restaurare, conservare, anastiloză etc. și alte tipuri de intervenție prin care pot să prezerv. În situații de acest fel este evident că trebuie concepută o șarpantă contemporană - și nu fie o copie. Acest articol din Cartă este cel care încurajează, atunci cînd este cazul, arhitectura contemporană în relație cu valorile culturale ale trecutului. Că trebuie să avem grijă ca această arhitectură contemporană să nu afecteze în nici un fel valorile culturale existente (deja), este evident.  >>>> începutul articolului

FB: Adresîndu-ne unui public variat, ar fi necesară o definiţie a restaurării.
HD: Dincolo de diferențele terminologice (și diferendele) de la o limbă la alta (ceea ce înseamnă restauro în italiană nu e același lucru cu restaurare în română și nici cu restaurieren în limba germană), în limba română restaurarea este acel gen de intervenție dedicat unei valori culturale care reface o unitate potențială pierdută, pierdere care nu este nici prea mică (dacă unitatea potențială a valorii culturale s-a pierdut foarte puțin nu e necesar să restaurăm, e suficient să conservăm, să păstrăm ceea ce am găsit), dar care nu este nici una masivă (în acest caz valoarea culturală respectivă fiind pierdută). În termeni mai puțin tehnici, cu sublinierea că această descriere nu trebuie luată ad litteram, restaurarea este acel gen de intervenție care are de completat mici lacune și prin care intervenție semnificația culturală a obiectului în cauză nu este deturnată.>>>> începutul articolului

FB: Care ar fi relația dintre etică/ moralitate și demolare/ reconstrucție în lumina autenticității?
HD: Cît de etic și cît de moral ar fi ca eu să mă dau drept altcineva, să mă dau drept o persoană care nu sînt de fapt? Atunci cînd pretinzi că ești altcineva și/sau altceva decît ești, devii infractor. >>>> începutul articolului

FB: Ducînd mai departe analogia, ce se întîmplă în situația clonării?
HD: Nu cred că cineva va putea demonstra vreodată că o clonă este persoana care a fost clonată. Noi sîntem nu doar ceea ce ne-am născut, ci și ceea ce am devenit. Acest lucru este valabil și pentru patrimoniul cultural. O clădire de cîteva sute de ani, nu este doar edificiul conceput de arhitectul autor, ridicat cu acele materiale de construcție, cu acele tehnici, pe acel amplasament. O astfel de clădire este toate aceste lucruri plus ceea ce a devenit ea în aceste cîteva sute de ani, pentru că au trecut prin ea oameni și peste ea timpul. Și oamenii și timpul au intervenit în sens benefic, iar uneori în moduri nefavorabile, astfel încît, în prezent, trebuie menținute roadele primelor și eliminate efectele celorlalte.

Revenind, se poate vorbi de o etică și, mai degrabă, de o lipsă de etică a reconstrucției. Nu e firesc ca o clădire să fie (percepută ca) altceva decît este. O reconstrucție este, în cel mai bun caz, o copie. Pentru a reconstrui o casă înseamnă să ai la dispoziție nu doar proiectul inițial, ci și toate dispozițiile de șantier și toate documentele legate de toată devenirea edificiului pe parcursul existenței sale de secole sau chiar de milenii. Reconstrucția unei clădiri ar trebui să însemne reconstrucția unei valori culturale, ceea ce este imposibil. O clădire are acea existență materială, tangibilă, pe care o pot reface, dar are și toată acea existență intangibilă, imaterială, menționată anterior, și care nu poate fi „repetată". >>>> începutul articolului

FB: Cînd poate fi reconstruit ceva?
HD: Posibil este oricînd, permis însă doar uneori, în situații excepționale. Reconstrucțiile sînt acceptate pentru că, între ipostazele recente ale calității de a fi autentic (la început s-au avut în vedere conceptul, materiale, tehnicile, amplasamentul, ulterior au apărut utilizarea, funcțiunea, tradițiile, memoria etc.), se află felul în care e perceput edificiul respectiv. O clădire este și ceea ce rezultă din percepția ei publică. Felul în care e perceput public un obiect de patrimoniu este o parte din existența intangibilă a acestuia, una importantă (dar nici pe departe singura). Este posibil să accept o reconstrucție, ceva care nu mai este autentic, atunci cînd percepția publică suferă de/ pentru / prin pierderea edificiului respectiv și solicită imperios ceva în loc. Varșovia după cele de-al Doilea Război Mondial este exemplul clasic, mai recent avem Frauenkirche din Dresda. În ambele situații comunitățile respective au suferit profund prin dispariția acelor obiecte de patrimoniu cultural și au solicitat energic înlocuirea pierderii. Nu știu în ce măsură, în aceste exemple, comunităților li s-a explicat că nu vor căpăta ceea ce au pierdut, cert este însă că aceste cazuri se numără printre reconstrucțiile justificate. În situații excepționale în care pierderile sînt extrem de adînci, iar comunitățile solicită o reparație sînt acceptate reconstrucțiile, dar, în opinia mea, cu condiția ca respectivelor comunități să li se explice clar că vor recupera numai jumătate din ceea ce au pierdut, jumătatea materială, tangibilă. >>>> începutul articolului

FB: Cum influențează puterea economică refacerea sau copierea unor monumente?
HD: În rău. Decizia finală în prezervarea patrimoniului cultural este de natură politică. Pentru aceasta, din păcate, aspectele economice joacă un rol fundamental. Se ajunge la situația în care economicul dictează realizarea unor copii, dar este fundamental greșit pentru că discutăm de valori culturale - autentice - deci despre ceva ce nu poate fi refăcut în nici un fel. Chiar dacă economicul își imaginează că poate să reconstruiască o clădire cu valoare culturală, se înșală în mod fundamental căci se intervine într-o zonă eminamente și prin definiție non-economică prin grile și cu instrumente economice. >>>> începutul articolului

 

Interviu realizat în data de 17.02.2014 şi publicat parţial în ediţia tiparită a Observatorului Urban, nr. 15-16/ 2013-2014. 

 

 

Pe același subiect:
Declarația de la San Antonio, ICOMOS, 1996 (link extern, engl.)
Documentul de la Nara asupra autenticității, ICOMOS, 1994 (link extern, engl.)
Carta de la Veneția, pentru conservarea şi restaurarea monumentelor și siturilor, Al II-lea Congres Internaţional al Arhitecţilor şi Tehnicienilor Monumentelor Istorice, 1964 (link extern, engl.)


Scrie un comentariu

If you have trouble reading the code, click on the code itself to generate a new random code.
 


Momentul trimiterii unui comentariu nu coincide cu cel al publicării acestuia.
Comentariile vor fi moderate.